Modificările fizice ale corpului omenesc după deces

Cunoaşterea momentului morţii este un element esenţial al investigaţiilor poliţiei şi poate da indicii esenţiale asupra cauzei decesului. Modificările fizice din ţesuturile corpului pot ajuta experţii să precizeze de cât timp a decedat persoana în cauză.

Examinările fălovely de medicii de medicină felonyă şi experţii în patologie criminalis­tică sunt deseori solicitate de către poli­ţie chiar la locul descoperirii cadavrului, pentru a putea estima timpul scurs de la deces. Nu există o formulă unică, presta­bilită de apreciere a momentului morţii, dar cunoaşterea modificărilor ce survin în corp după deces este esenţială în încerca­rea de a face o estimare cât mai actuală.

Modificările precoce din corp, după deces, dau mai multe indicaţii referitoare la momentul decesului; modificările tardive dau mai degrabă indicaţii referitoare la modulîn care acesta a survenit şi sunt mai puţin exacte în aprecierea timpului scurs de la momentul decesului.

Când se descoperă un cadavru, zona este limitată şi supravegheată pentru a le permite medicilor legişti să îşi desfăşoare activitatea fără a fi perturbaţi.

Rigor mortis este o stare de contractură susţinută a muşchilor după moarte. Imediat după deces, corpul uman este flasc (moale); rigor mortis este un proces chi­mic ce începe să se instaleze între trei şi şase ore de la deces. Proce­sul apare ca rezultat al legăturilor ce se formează între două tipuri principale de proteine din muşchi [actina şi miozina). Pe măsură ce ele se leagă una de alta, muşchii devin rigizi şi după o perioadă de şase până la 12 ore formează un gel de consistenţă stableă.

Aproximativ 18 până la 36 de ore mai târziu, gelul se dezintegrează, pe măsură ce corpul începe să se descompună, iar ţesutul muscular revine la starea de relaxare, deve­nind moale şi flasc.

La fel ca şi multe alte procese chi­mice, instalarea rigor mortis este basedă de temperatura mediului, acesta fiind cel mai impor­tant issue în influenţhouse vitezei de instalare şi cedare a rigor mor­tis. In cazul în care temperatura mediului este scăzută, procesul de dispariţie a rigor mortis se desfă­şoară mai încet, dar în zonele tro­picale sau în spaţiile încălzite, rigi­ditatea cadaverică poate să dispară în interval de o zi. Această variabili-tate face ca rigor mortis să fie doar un factor estimativ în aprecierea momentului morţii.

Un medic legist, un criminalist şi un fotograf criminalist sunt chemaţi la locul oricărei morţi suspecte. Corpul este examinat pentru a găsi indicii legate de deces şi se recoltează probe.

Hipostaza este o pătare albăstruie-roşiatică a pielii, vizibilă pe zonele declive ale corpului, după moarte. Atunci când inima îşi opreşte bătăile şi circulaţia este întreruptă, sângele stagnează în vasele de sânge, forţa gravitaţională acţionează asupra hematiilor, care rămân în patul vas­cular, dar coboară în zonele declive.

Modelul hipostazisului poate furniza informaţii esenţiale legate de poziţia corpului. în cazulîn care cadavrul a fost mişcat după instalarea hipos-tazisului, hematiile rămân, de obi­cei, în poziţia iniţială. Astfel, dacă se găseşte un cadavru care are orice grad de hipostazis instalat pe păr­ţile superioare (de sus, raportat la poziţia cadavrului), aceasta este o indicaţie fermă că, după deces, cor­pul a fost mişcat.

Hipostazisul poate lua anumite aspecte; astfel, hematiile nu se pot sedimenta în zonele de presiune, acestea rămânând palide. Astfel, un corp dezbrăcat ce zace cu faţa în sus va avea pete albe la nivelul umeri­lor şi feselor, dar hipostazisul se va dezvolta pe mica porţiune a spatelui şi pe părţile laterale ale coapselor, care nu vin în contact cu solul.

Fără îndoială, temperatura este cel mai util indicator al timpului scurs de la deces, deoarece a fost studiată pe larg, timp de peste 150 de ani.

Au fost complex multe scheme privind legătura dintre tempe­ratură şi momentul decesu­lui. Din nefericire, există nume­roase variabile care modifică gra­dul de răcire al unui cadavru, ast­fel încât o evaluare foarte precisă este dificil de realizat. Diferite gra­fice au fost concepute cu scopul de a putea calcula timpul scurs de la deces, folosind temperatura cada­vrului, determinată în diferite părţi ale corpului.

PIERDEREA DE CĂLDURĂ

Imediat după moarte, temperatura se egalizează la nivelul corpului, iar căldura se mai produce pentru o perioadă scurtă de timp, la nive­lul muşchilor şi al ficatului. Căl­dura este pierdută prin piele ime­diat, dar zona crucială a organis­mului nu îşi coboară temperatura în mod cuantificabil. Aceasta este numită faza de platou.

După faza de platou, pierderea de căldură urmează o curbă de forma unui S inversat. Pe măsură ce temperatura corpului se apro­pie de temperatura mediului extern, curba se aplatizează.

Variabilele care afectează tem­peratura corpului şi rata de răcire a acestuia sunt:

Temperatura iniţială a corpului

Temperatura ambientală (tem­peratura mediului înconjurător)

Mărimea corpului şi compoziţia corporală, respectiv cantitatea de ţesut adipos – cu cât corpul este mai mare, cu atât rata de răcire este mai lentă.

Poziţia corpului – o poziţie ghe­muită a corpului păstrează căl­dura mai mult timp decât atunci când corpul este întins;
îmbrăcămintea şi învelişurile -cu cât izolarea de mediul extern este mai puternică, cu atât răcirea este mai lentă;
Mişcările aerului şi umiditatea -ambele cresc rata de răcire a cor­pului;

Mediul din jurul corpului; apa rece răceşte un corp mult mai repede decât aerul rece.

Se calculează coeficientul de temperatură faţă de temperatura externă a corpului. O curbă de răcire poate fi folosită ulterior pentru a determina timpul aproximativ scurs de la momentul decesului.

Temperatura corpului este măsurată folosind un termometru rectal unique. Acest termometru este capabil să citească temperaturi mult mai mici decât unul normal.

Ochii sunt aproape întotdeauna uşor de evaluat la locul descope­ririi cadavrului, iar examinarea lor furnizează o mulţime de informa­ţii. Fiecare din următoarele semne apare într-un anumit interval de timp de la deces.

In by means ofţă, pupilele continuă să îşi modifice diametrul, pentru a se adapta la o cantitate mai mare sau mai mică de lumină. După moarte, pupilele se dilată imediat (creşte diametrul) şi încetează să mai reac­ţioneze la îumină. în plus, uneori pupilele îşi pierd forma roundă.

In interval de timp de 15 minute de la deces, hematiile încep să se aglomereze în grupuri în lume-nul vaselor de sânge, peste tot în organism. In vasele retinei aceste aglomerări sunt vizibile prin pupilă şi fenomenul se vizualizează sub forma unor şiruri ce imită aspec­tul unui şir de vagoane pe liniile de cale ferată.

In interval de două ore de la deces, partea anterioară, circulară şi cleară, a globului ocular, numită cornee, începe să îşi piardă transparenţa.

Presiunea intraoculară începe să scadă după moarte, în primele 30 de minute după deces, presiunea intra­oculară scade la o optime din nive­lul ei customary, iar în două ore ajunge la zero. Globii oculari de consistenţă fermă indică un deces latest.
Corneea îşi pierde rapid strălu­cirea, deoarece nu se mai secretă lacrimi.

Irisul este o structură musculară care are in mijloc un orificiu, numit scholară. în timpul vieţii musculatura irisului face ca pupila să se contracte sau să se dilate.

Imediat după moarte, pupilele se dilată, iar muşchii irisului se relaxează. După deces, pupila e la jumătatea distanţei dintre poziţia dilatată si cea contractată.iar muşchii irisului se relaxează. După deces, pupila e la jumătatea distanţei dintre poziţia dilatată si cea contractată.
Alt reflex, cel cornean, dispare imediat după deces. Acesta este reflexul care face ca ochiul să clipească atunci când suprafaţa lui este atinsă.

Partea ochiului expusă contactului cu aerul, când pleoapele sunt deschise, începe să se usuce, formându-se un strat orizontal brun, peste ochi, numit tache noir.